Despre lene (1)

În fiecare dimineață, în drumul meu nemijlocit spre muncă, trec pe lângă o cafenea preferată și am mereu aceeași dilemă. Pentru ce muncesc eu? Mereu îmi trec prin minte vorbele lui Emil Cioran care a muncit enorm, organizat și corect la toate cărțile lui în schimb avea o problemă cu ideea de lipsire de libertate. Cu ideea de sclavie. Corporatistă, adaug fără să stiu ce vorbesc. mă bag și eu în seamă.

Reptila

Fară șopârle sau apropouri va sugerez următoarele: Cum ar fi dacă orașul Reptila chiar ar exista in provincia Jungle`Doara din frumoasa țară (păcat că-i locuită!) Burkina Faso

Un (biet) scriitor la bancomat

Dimineața era rece și ma grăbeam, ca orice om considerat normal, sa ajung in punctul x. Nu mai știu ce reprezenta acel punct x. Putin important. Important, pentru mine, era acel moment de liniște oferit de un bătrânel care nu se grăbea sa scoată banii chiar dacă după el se formase coada. Omul iși vedea de treaba și scotea o mica sumă de bani din bancomat. El, ca și mine, a devenit sclavul mașinilor. Dar sclavia o trata cu demnitate și cu detașare. Eu nu reușesc asta. Mă implic, mă enervez, mă bucur dacă reușesc sa colaborez sau nu cu mașina. În fine, senzația ce am avut-o văzând simpaticul bătrânel a fost aceea că scrie o carte, că în locul nesimțitului de bancomat, care ne  ușurează dar și violează viața, are o mașina de scris sau un calculator cu Wordul piratat care dădea rateuri și nu se ridica la nivelul de așteptare al bietului bătrânel. Am înțeles  încăodată, deși știam, că în viața nu are rost sa te grăbești deoarece tot cam acolo ajungi. Dacă privești viața cu mai multă detașare câștigi momente frumoase chiar atunci când ai putea să o iei razna. Sau cum ne obliga stresul din viață să o luam razna.

Odată am văzut la un bancomat un om care stătea și visa. În prima fază m-am enervat. După un timp m-am gândit că poate scrie o carte. Dragi prieteni imi permit un sfat: nu are rost să va enervați, viața e prea scurtă.

Gustul singurătății

Săptămâna asta am întâlnit în cea mai de lux cafenea a Petrilei un grup de patru tineri, foști elevi. Ne-am salutat și m-am adresat cu banalul "ce mai faceți?" Am aflat ca oricât de grea e viața în străinătate, abia așteaptă să plece de aici definitiv. Să nu mai audă, să nu mai vadă, să nu mai simtă. Au venit doar pentru ceva acte care le facilitează și le ușurează traiul pe unde sunt. Eu i-am rugat să revină cu bani și să investească aici. Au început sa râdă. Ei deja sunt mici investitori prin țările pe unde locuiesc acum. Lucrează ceva gen PFA. Plătesc rate, au o viață nouă și obiceiuri noi. Ne-am bucurat cu toții că am povestit și au insistat să mă cinstească cu o cafea în care am simțit chinul unei generații care este gonită din țara mea. O cafea care avea gust de singurătate si suferință bine ascunse. Țară frumoasă, pe mana cui ai ajuns? Salutări băieți!